 Download Tema 8 - Iubirea de oameni - PPT | ||||||||||||||||||||
| ||||||||||||||||||||
(1 Votes)Partea I
În timpul Săptămânii de Rugăciune a Tinerilor, am studiat pasajul biblic numit Scara lui Petru. Am urcat una câte una primele şapte trepte ale acestei scări: credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia şi dragostea frăţească. Dar nu am aflat încă unde duce această scară! Care este destinaţia ei? Cerul? Viaţa creştină desăvârşită? Cei care vor reuşi să urce până la ultima treaptă vor ajunge sfinţi? Poate oricine să ajungă la ultima treaptă în viaţa aceasta?
În urmă cu mult timp, a existat un om pe nume Ioan. El era un visător. „Tot timpul e cu capul în nori”, spunea tatăl lui despre el. Ioan lucra pentru afacerea familiei şi se străduia să facă totul bine, dar, uneori, fratele lui sau alt angajat trebuia să facă treaba în locul lui. Lui Ioan îi plăcea mai degrabă să se gândească la marile întrebări ale vieţii decât să lucreze în afacerea plictisitoare deschisă de tatăl lui. El dorea să înţeleagă profeţiile despre care vorbeau profesorii de religie şi se întreba când va veni Mesia.
Însă cel mai mult, Ioan dorea să fie cineva. Dorea să devină un om de seamă, important. Dorea ca lumea să-l admire.
Şi, ca mulţi alţi oameni creativi, Ioan avea probleme cu stăpânirea de sine. Se certa atât de des şi atât de tare cu fratele lui, încât vecinii i-au poreclit „fiii tunetului”.
Da, aşa este, pe fratele lui Ioan îl chema Iacov. Tatăl lor, Zebedei, era pescar pe Marea Galileei. Unele lucruri din prima parte a povestirii mele sunt imaginate. Ceea ce ştim cu certitudine este că Iacov şi Ioan aveau firi iuţi şi erau numiţi „fiii tunetului”. Pornind de la această informaţie, ne putem închipui problemele cu care s-a confruntat Ioan în tinereţe. De asemenea, putem să bănuim că Ioan nu era satisfăcut cu ideea de a fi pescar pentru tot restul vieţii. Ioan era foarte tânăr când a auzit pentru prima dată de noul Învăţător care lucra în Galileea. Oamenii spuneau că era posibil ca El să fie Mesia, care venise, în sfârşit! Mai era şi un predicator, pe nume tot Ioan, care îi boteza pe oameni în Iordan şi care susţinea că Isus era Alesul lui Dumnezeu. El L-a numit „Mielul care ridică păcatul lumii”. Ioan dorea să afle dacă aceste lucruri erau adevărate.
De câteva ori, s-a dus împreună cu fratele lui ca să-L asculte pe Învăţător. Într-o zi, în timp ce ei îşi reparau plasele de pescuit pe ţărmul mării (lucru care lui Ioan probabil că îi displăcea), Isus a venit la ei şi le-a zis: „Veniţi după Mine!” Ioan şi Iacov au răspuns imediat. Au părăsit afacerea tatălui lor şi L-au urmat pe Isus, ca să afle ce înseamnă să fii „pescar de oameni”.
Relatarea aceasta se găseşte în Matei 4 şi în Marcu 1. Celelalte Evanghelii ne arată că problemele cu care s-a confruntat Ioan în tinereţe, nu au dispărut imediat ce a început să-L urmeze pe Isus. Lucrul despre care Isus a vorbit cel mai des, care era cel mai vizibil în faptele Sale şi care era cel mai important pentru El era dragostea. Isus vorbea mereu despre dragoste: Iubeşte-L pe Dumnezeu! Iubeşte-i pe vrăjmaşii tăi! Iubiţi-vă unii pe alţii! etc. El nu numai că a vorbit despre ea, ci a şi manifestat-o. El i-a vindecat pe oameni, i-a ajutat, stătea de vorbă şi îi atingea pe cei mai respingători, chiar şi pe leproşi!
Ioan Îl iubea pe Isus foarte mult. Probabil că îi iubea şi pe ceilalţi ucenici, cel puţin, uneori. Dar nu putea să-i iubească pe cei care erau antipatici, aşa cum îi învăţa Isus. De altfel, Ioan şi Iacov şi-au păstrat numele de „fiii tunetului” (Marcu 3,17) chiar şi după momentul în care au fost aleşi ca apostoli împreună cu ceilalţi doisprezece ucenici.
Chiar şi după ce umblaseră şi lucraseră împreună cu Isus mai bine de trei ani, ei tot se mai certau ca să afle cine dintre ei era cel mai important ucenic al lui Isus. Să deschidem la Luca 9. În versetele 46-48, ucenicii se ceartă („Eu sunt primul!”; „Ba nu, eu sunt!”), iar Isus le arată un copilaş şi le spune că acela care vrea să fie cel mai mare în Împărăţie trebuie să fie cel mai mic, la fel ca un copilaş.
A învăţat Ioan această lecţie? Nu! Iată care a fost răspunsul lui, în versetul 49: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.” Isus îl îndeamnă să renunţe la această atitudine. Cei care lucrează pentru Dumnezeu, trebuie să lucreze împreună, nu în rivalitate unul cu celălalt.
Şi-a însuşit Ioan lecţia de această dată? Nu. Ajungem la momentul în care Isus se îndreaptă spre Ierusalim pentru ultima dată. Lucrarea Sa pe pământ se apropia de sfârşit. Când trece pe lângă un sat de-al samaritenilor, aceştia nu-L primesc în sat, deoarece aflaseră că El se îndrepta spre Ierusalim. Ce soluţie „iubitoare” propun Ioan şi Iacov în această situaţie? „Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?” (vers. 54)
Isus i-a mustrat şi a plecat mai departe. Probabil că Ioan era descurajat: Când va reuşi el să-i iubească pe oameni la fel cum îi iubea El?
După aceea, chiar înainte de noaptea arestării, Ioan şi Iacov au convins-o pe mama lor să meargă la Isus şi să Îi ceară pentru ei cele mai înalte poziţii din Împărăţia cerurilor! Cum te-ai simţi dacă mama ta ar face lucrul acesta pentru tine? Relatarea se găseşte în Matei 20,20-24. Aici se face precizarea că ceilalţi ucenici s-au supărat pe Ioan şi pe Iacov. De ce? Oare pentru că socoteau că gestul acesta era greşit? Nu, pentru că şi ei îşi doreau poziţiile acelea! Ei s-au certat pentru aceste poziţii chiar şi în noaptea în care a avut loc Cina Domnului (cu o noapte înainte de moartea lui Isus!). Iar Isus, a îngenuncheat înaintea lor şi le-a spălat picioarele, arătându-le ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu faţă de ei.
Aveau ei să-şi însuşească lecţia vreodată? Era scara prea înaltă?
Cu mulţi ani înainte de scrie a doua sa epistolă (din care face parte şi pasajul studiat săptămâna aceasta), Petru avea aceeaşi problemă ca şi Ioan şi Iacov: era mândru, iute la mânie şi încăpăţânat. Cu o noapte înainte de moartea lui Isus, Petru a comis una dintre cele mai mari greşeli din viaţa lui: L-a tăgăduit pe Domnul lui. Însă Isus l-a iertat şi de data aceea.
Petru a învăţat ce înseamnă dragostea în urma unei experienţe dureroase. De aceea, când a alcătuit lista cu virtuţile creştine, a aşezat dragostea pe ultimele două locuri. Şi a folosit cuvântul agape care exprimă dragostea în sensul ei cel mai înalt. Ea este dragostea completă, dăruită de Dumnezeu, dragostea necondiţionată. Este mai mult decât o afecţiune sau un sentiment de amiciţie, mai mult decât manifestarea bunătăţii faţă de cineva. Este dragostea lui Dumnezeu, care vine numai de la El. Este oare posibil ca oamenii să atingă această ţintă înaltă?
A reuşit Ioan să-şi însuşească lecţia?
Teme pentru discuție:
1. Te regăseşti în experienţa lui Ioan? Ce trăsături ai în comun cu el? Prin ce te deosebeşti de el?
2. Cum crezi că arată dragostea agape? Ai întâlnit-o până acum în viaţa ta? Când?
Partea a II-a
Pe lângă „fiul tunetului”, Ioan a mai purtat şi un alt nume. Ştiţi care era? „Ucenicul iubit” sau „ucenicul pe care-l iubea Isus”. Se înţelege că Isus îi iubea pe toţi ucenicii! Atunci cum de a primit Ioan acest nume, deşi avea atâtea defecte?
Relatările pe care le-am studiat până acum se găsesc în Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca. Ele au fost denumite Evangheliile Sinoptice, deoarece conţin relatări paralele. Evanghelia lui Ioan este diferită de ele. Una dintre deosebiri stă în faptul că ea vorbeşte foarte mult despre dragoste. Pe măsură ce umbla şi lucra împreună cu Isus şi, în special în ziua sumbră şi cumplită în care L-a văzut pe Isus murind, Ioan (dar şi ceilalţi ucenici) a descoperit ce înseamnă dragostea.
Unul dintre cele mai celebre versete din Biblie, cunoscute de milioane de oameni, este Ioan 3,16. Să îl repetăm împreună. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Dumnezeu te iubeşte. Dumnezeu mă iubeşte.
Astăzi vom studia acest verset mai îndeaproape.
În primul rând, îl vom analiza din perspectiva lui Dumnezeu Tatăl. Afirmaţia aceasta se referă la El. El este Cel care a iubit lumea atât de mult, încât a fost dispus să-L trimită pe Fiul Său ca să moară pentru noi.
Ellen White spune: „Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia fiinţă, dar i-a prevăzut existenţa şi a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situaţie. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să-L dea pe unicul Său Fiu.” (Hristos, Lumina lumii, ediţia 2008, pag. 13)
Chiar dacă am fi părinţi, nu am putea să cuprindem cu mintea imensitatea acestui sacrificiu. Dumnezeu a acceptat ca Fiul Său atotputernic, Căpetenia cerurilor, să devină un prunc neajutorat şi să coboare în acest loc din univers în care Satana îşi va da toate silinţele să-L înfrângă şi să-L nimicească! Însă Dumnezeu, ne spune Ioan, ne-a iubit atât de mult!
Apoi vom analiza acest verset din perspectiva Fiului. Isus era Creatorul, Acela prin care Dumnezeu a creat întreg universul. El deţinea o putere de neimaginat pentru noi. Însă, El a acceptat să devină un prunc neajutorat, să trăiască în mijlocul nostru şi să sufere despărţirea de Tatăl şi de cer.
Ellen White continuă: „Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Isus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească şi închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea sceptrul înapoi, în mâinile Tatălui şi să coboare de pe tronul universului, ca să poată aduce lumină celor cuprinşi de întuneric şi viaţă celor ce pier.” (Hristos, Lumina lumii, ediţia 2008, pag. 13, 14)
Ce decizie teribilă! Îţi poţi imagina că ar trebui să accepţi să devii o furnică, să cobori în muşuroiul lor întunecos, pentru a le convinge că fiinţele uriaşe care se mişcă pe lângă locuinţa lor sunt de fapt nişte oameni pe care trebuie să înveţe să-i iubească? În acest caz, te-ar paşte mai multe pericole: ai putea fi atacat de insecte şi de alţi prădători, ai putea fi zdrobit în picioare de cineva sau muşuroiul ar putea fi distrus de o maşină de tuns iarba, de exemplu.
Putem să analizăm textul acesta din perspectiva Duhului Sfânt, chiar dacă nu se vorbeşte prea mult despre El în ultima vreme. Noi nu putem cuprinde cu mintea noastră această idee a unei persoane alcătuite din trei persoane, a unui Dumnezeu întreit care este de fapt Unul singur şi cu atât mai puţin putem pricepe faptul că Unul este ca un Tată, Altul este ca un Fiu (chiar dacă nu a avut niciodată un început), iar Altul este ca…, de fapt, nu ştim cum este Duhul Sfânt! Biblia îl asemănă cu focul, cu untdelemnul, cu apa şi cu lumina. Numai atât ştim despre El. Isus a trăit pe acest pământ timp de treizeci şi trei de ani, fiind despărţit din punct de vedere fizic de Tatăl şi de Duhul Sfânt, dar menţinând legătura cu Ei numai pe acele căi care ne sunt disponibile şi nouă: rugăciunea şi credinţa. Dar şi Duhul Sfânt ne iubeşte la fel de mult.
De asemenea, Duhul Sfânt ştia că lucrarea Lui va deveni mai intensă în viaţa oamenilor odată cu încheierea lucrării lui Isus pe pământ. Noi ştim că El era deja prezent, întrucât Ioan declară că Duhul a coborât peste Isus cu putere cu ocazia botezului Său (Ioan 1,32). Totuşi, în Ioan 16,7, Isus afirmă că dacă nu Se duce la Tatăl, Duhul Sfânt nu va putea veni. Deci, există o oarecare diferenţă. Acum, Duhul Sfânt poate locui în noi într-o măsură mai bogată.
Pavel ne aduce aminte în Romani 5,8, că Dumnezeu a făcut toate acestea pentru noi „pe când eram noi încă păcătoşi”, pe când nu Îl cunoşteam pe Dumnezeu şi nu Îl iubeam – chiar înainte să ne naştem! Aceasta este dragostea agape pe care El doreşte să ne-o însuşim. Ea poate să se dezvolte numai prin lucrarea Duhului Sfânt.
Când a înaintat în vârstă, Ioan, fiul tunetului, a devenit un alt om. Evanghelia sa, epistolele sale, 1, 2 şi 3 Ioan, şi cartea Apocalipsa, sunt pline de dragoste, dragoste şi iar dragoste. El foloseşte de treizeci de ori cuvântul agape şi numai de câteva ori celelalte două cuvinte greceşti pentru dragoste. Da, Ioan şi-a însuşit lecţia, în ciuda tuturor ispitelor şi greutăţilor. Nu s-a dat bătut. Şi-a cerut iertare atunci când trebuia şi a continuat să privească la Isus. La bătrâneţe, îi numea pe membrii bisericilor lui „preaiubiţilor” şi „copilaşilor”, chiar dacă ei erau adulţi.
Ioan, ucenicul pe care-L iubea Isus, a învăţat să iubească oamenii. Dar el L-a cunoscut pe Isus personal, L-a atins, L-a văzut cu ochii lui, a auzit cu urechile lui învăţăturile Sale. Putem şi noi să fim la fel de iubitori ca el? Putem şi noi să iubim la fel cum a iubit Isus?
Teme pentru discuție:
1. Ce calitate a lui Isus l-a determinat pe Ioan să cunoască dragostea completă şi necondiţionată?
2. Ai comis vreun păcat de care-ţi este foarte mare ruşine? Ai primit iertare din partea lui Dumnezeu şi din partea celorlalţi? Te-a ajutat acest lucru să iubeşti mai mult sau te-a împiedicat? De ce?
Partea a III-a
Pe 2 octombrie 2006, un bărbat a intrat în singura sală de clasă a unei şcoli Amish. Unii dintre cei 26 de elevi (cu vârste cuprinse între şase şi treisprezece ani) îl cunoşteau. Numele lui era Charles Roberts şi era şoferul unei cisterne de lapte, care venea la unele dintre fermele lor. În dimineaţa aceea, îşi luase la revedere de la soţia şi de la copiii lui, cum făcea de obicei. El ştia că nu-i va mai vedea niciodată, însă ei nu ştiau ce lucru îngrozitor avea să li se întâmple în ziua aceea.
Cu nouă ani în urmă, domnului şi doamnei Roberts le murise o fetiţă la numai 20 de minute după ce s-a născut. Charles a dat vina pe Dumnezeu şi nu s-a împăcat niciodată cu ideea aceasta. În ziua în care a intrat în şcoală, avea cu el arme. Doi adulţi au sărit în ajutor. Roberts le-a cerut profesoarelor să plece şi apoi băieţilor. Aceştia au ieşit şi s-au adunat undeva în apropierea şcolii ca să se roage fierbinte.
Roberts le-a spus fetelor că îi părea rău pentru ceea ce urma să facă, dar că „era supărat pe Dumnezeu şi că trebuia să se răzbune pe El pedepsind câteva fete creştine.” A tras în ele şi apoi s-a împuşcat.1
În total au fost împuşcate zece fete, iar cinci dintre ele au murit. Celelalte au fost internate în spital şi unele mai au încă nevoie de tratament medical. Una dintre ele se afla încă în comă la doi ani de la incident, în octombrie 2008.2
Care ar trebui să fie reacţia comunităţii creştine în faţa unei asemenea tragedii? Ce era în mintea acestui bărbat care a socotit că trebuia să se „răzbune” pe Dumnezeu, omorând copii nevinovaţi şi anume, „fete creştine”? Nu s-a gândit nicio clipă la faptul că avea să condamne zece familii la suferinţa prin care trecuse şi el? Cine ar putea să iubească un astfel de om?
În zilele şi săptămânile care au urmat după aceea, lumea a fost şi mai uimită de un alt eveniment. Iată ce s-a întâmplat:
„În mijlocul durerii suferite în urma acestei pierderi, comunitatea Amish nu a învinovăţit pe nimeni, nu a arătat cu degetul, nu a susţinut o conferinţă de presă împreună cu câţiva avocaţi. Ci a manifestat har şi compasiune faţă de familia criminalului.
În după-amiaza tragediei, bunicul uneia dintre fetele care fuseseră ucise, a declarat că îl iartă pe ucigaş, pe Charles Roberts. În aceeaşi zi, câţiva membri ai comunităţii Amish i-au vizitat pe ce din familia Roberts, ca să le aline durerea.
La sfârşitul săptămânii, familia Roberts a fost invitată să participe la funeraliile uneia dintre fetele ucise. Iar la înmormântarea lui Charles Roberts, au participat mai mulţi membri Amish decât aparţinători ai altor religii.”3
Când reporterii şi ceilalţi îi întrebau uluiţi: „Cum puteţi face aşa ceva?”, răspunsul era următorul: „Cultura Amish urmează îndeaproape învăţăturile lui Isus, care îi îndeamnă pe urmaşii Săi să se ierte unul pe altul, să dea întâietate nevoilor altora şi să fie liniştiţi ştiind că Dumnezeu se află la cârmă şi că poate transforma răul în bine. Dragostea şi compasiunea faţă de alţii trebuie să fie tema centrală a vieţii.”4
Este imposibil! Este mai presus de puterile omeneşti! Dragostea aceasta nu poate veni decât de la Dumnezeu Însuşi.
În lume au mai avut loc astfel de evenimente. Nu se întâmplă prea des, dar ele există. În Ruanda sunt oameni care îşi manifestă iertarea faţă de cei care i-au ucis cu macetele pe cei dragi ai lor. Unele mame îi primesc în casă pe cei care le-au luat viaţa fiilor lor şi încearcă să îi înveţe ce înseamnă dragostea.
Cum este posibil aşa ceva? Reuşim noi în viaţa noastră creştină să manifestăm necondiţionat această dragoste agape?
Probabil că înainte de tragedie, nici părinţii acelor fete Amish nu ar fi putut declara că sunt gata să îl ierte pe ucigaşul fetelor lor. Acest har ne este dăruit adeseori în mijlocul tragediilor şi greutăţilor vieţii. Dar nu îl primim în mod automat sau cu uşurinţă. Aceste familii Amish au studiat şi s-au rugat toată viaţa lor, ca să manifeste dragostea şi iertarea lui Dumnezeu. Ei le-au manifestat în situaţii obişnuite, iertându-i pe fraţii şi pe surorile lor care îi supărau, pe prietenii lor de la biserică sau de la şcoală care se purtau urât cu ei. De asemenea, i-au iertat şi pe oamenii care nu le împărtăşeau credinţa şi care râdeau de ei, de hainele lor şi de stilul lor de viaţă învechit.
În Iacov 1,17 se spune că „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” Aceasta înseamnă că dragostea agape, harul şi iertarea vin tot de la El.
Putem şi noi să adoptăm aceste atitudini în fiecare situaţie prin care trecem. Iar când vor veni încercările grele, vom fi pregătiţi să primim har de la Dumnezeu şi să îl dăm mai departe.
Teme pentru discuție:
1. Care este lucrul cel mai rău pe care ţi l-a făcut cineva până acum? L-ai iertat?
2. Ai avut săptămâna aceasta şansa de a ierta pe cineva sau de a manifesta dragoste necondiţionată? Ce ai făcut? Ce vei face data viitoare?
3. Unde crezi că te afli acum pe scara lui Petru? Ce paşi Îl vei ruga pe Dumnezeu să te ajute să faci în continuare?
1http://www.800padutch.com/amishvictims.shtml
2http://www.foxnews.com/wires/2008Oct02/0%2C4670%2CAmishSchoolShooting%2C00.html
3http://www.800padutch.com/amishforgiveness.shtml
4Ibid.
