 Download Tema 6 - Evlavia - PPT | ||||||||||||||||||||
| ||||||||||||||||||||
(1 Votes)Partea I
Lidia lucrează ca bonă. Copiii de care are grijă sunt, de obicei, cam răsfăţaţi şi cam neastâmpăraţi; mama lor nu poate să plătească prea mult, fiindcă nu are soţ şi fiindcă trebuie să muncească din greu ca ospătăriţă ca să aibă măcar bani de mâncare. Lidia se gândeşte uneori să renunţe, însă ştie că Isus iubeşte copiii. Uneori reuşeşte să-i facă să stea liniştiţi (de obicei unul în spinarea altuia sau în spinarea ei) când le citeşte sau le povesteşte o întâmplare din Biblie. Momentele acestea îi plac.
Nelu se oferă să tundă iarba din curtea vecinilor. El câştigă suficient ca să nu depindă de banii tatălui lui. Îşi poate cumpăra lucrurile mărunte de care are nevoie sau face economii ca să poată cumpăra lucruri mai scumpe, cum ar fi o bicicletă. Însă, în fiecare săptămână tunde iarba dintr-o curte mare fără să ceară bani. Cele două bătrânele care locuiesc acolo nu pot să-i dea nimic, dar el se simte bine când ele îi zâmbesc şi îi mulţumesc.
Ne apropiem de capătul de sus al Scării lui Petru. Am ajuns la evlavie, un subiect greu. Ce este adevărata evlavie? Putem declara că Lidia şi Nelu sunt evlavioşi? Sau avem nevoie să-i cunoaştem mai bine ca să fim mai siguri?
În cartea Educaţie, Ellen White a făcut câteva afirmaţii care a mişcat inima multor oameni şi i-a determinat să le înveţe pe de rost. Iată ce spune ea:
Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât gândirea omenească cea mai înaltă. Evlavia – asemănarea cu Dumnezeu – este scopul care trebuie atins. În faţa studentului se deschide o cărare a progresului neîntrerupt. El are de atins un obiectiv, de ajuns la un standard – care include tot ceea ce este bun, pur şi nobil. El va înainta cât mai repede şi cât mai departe posibil în fiecare ramură a cunoaşterii adevărate. Însă, eforturile lui vor fi dirijate către obiective care sunt tot atât de îndepărtate de interesele egoiste şi vremelnice precum sunt cerurile faţă de pământ. (Educaţie, ediţia 2001, pag. 13)
Aşadar, evlavia înseamnă asemănare cu Dumnezeu. Dar ideea aceasta pare ciudată. Uneori, auzim despre unii oameni că sunt evlavioşi, şi nu este nicio problemă; dar dacă auzim că sunt asemănaţi cu Dumnezeu, respingem această idee. Înseamnă că persoana respectivă vrea să fie ca Dumnezeu şi nu putem accepta aşa ceva!
În Grădina Eden, prima minciună pe care a spus-o diavolul a fost „Hotărât că nu veţi muri”, iar a doua „Dacă mâncaţi din fructul acesta, veţi fi ca Dumnezeu”. Niciunul dintre noi nu vrea să accepte această minciună! Deci, cum rămâne cu asemănarea cu Dumnezeu, cu evlavia?
Haideţi să analizăm mai în detaliu această relatare. Să deschidem la Geneza 1,27. Cum i-a creat Dumnezeu pe oameni? [cineva să citească acest verset.] Deci, Eva era deja ca Dumnezeu! Aha! Aşadar, cuvintele lui Satana ascundeau o minciună. Când i-a spus „Veţi fi ca Dumnezeu”, el insinua că ea nu era ca Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el dorea să o împiedice să mai creadă în Dumnezeu, care îi zisese „Eşti creată după chipul Meu”, şi să creadă în schimb în ea însăşi. Cel puţin aşa vedea Eva situaţia. Noi putem deduce aceste lucruri din concluziile Evei.
Deschideţi la Geneza 3,6. Observăm că Eva „a văzut” (sau a crezut că a văzut) că pomul era plăcut de privit. Sigur că era plăcut, doar îl crease Dumnezeu! Pomul nu avea nimic rău în el însuşi. Întrebarea era însă: vor asculta Adam şi Eva de cuvântul lui Dumnezeu? Tot în acest verset ni se spune că „pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”. Oare aşa să fi fost? Cum şi-a dat ea seama de lucrul acesta? Ea nu a văzut nimic, ci a crezut spusele şarpelui.
Iată un alt indiciu: ea a crezut că Satana a îndemnat-o să se bizuiască pe ea însăşi şi să facă ce poftea, fără să se îngrijoreze de porunca lui Dumnezeu. Însă, în realitate, Satana o îndemna să creadă în el, tatăl tuturor minciunilor. Din cauza exprimării lui amăgitoare, ea a simţit imediat că a devenit înţeleaptă: „Da, fructul acesta este minunat într-adevăr! Hei, Adam, vino să guşti şi tu!”
Concluzia este aceasta: Eva a pierdut asemănarea cu Dumnezeu în secunda în care a căutat-o în mod deliberat.
Atunci cum interpretăm citatul din Educaţie? [Citiţi din nou paragraful de mai sus, faceți o mică pauză între propoziţii, pentru ca să-l ascultați cu atenţie.]
Despre idealul cui este vorba aici? Despre Idealul lui Dumnezeu! Dacă citim restul paragrafului în această lumină, înţelegem că asemănarea cu Dumnezeu nu este un etalon pe care trebuie să încerci şi iar să încerci să-l atingi. Ni se spune că „în faţa studentului se deschide o cărare a progresului neîntrerupt.” Prin urmare, nu studentul este cel care deschide această cale. Cine i-o deschide? Este adevărat că părinţii, profesorii, pastorii, prietenii noştri şi chiar noi înşine avem un rol, însă cărarea spre evlavie este deschisă de Dumnezeu.
Atunci, obiectivul acela „bun, pur şi nobil” nu înseamnă altceva decât dorinţa omului de a se apropia mai mult de Dumnezeu. Din viaţa de zi cu zi, ştim că suntem foarte interesaţi să fim ca cineva. Copiii mici vor să fie ca fraţii şi surorile lor mai mari sau ca personajele lor preferate din desenele animate. Noi cu cine vrem să ne asemănăm?
Se pare că toate temele pe care le-am studiat până acum: credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea şi răbdarea se contopesc într-o singură temă: evlavia.
Teme pentru discuție:
Formaţi grupe de patru-şase persoane. Asiguraţi-vă că fiecare grupă are la îndemână paragraful din Educaţie care apare la începutul acestei prelegeri. Se va răspunde la următoarele întrebări:
1. Ce înseamnă că idealul acesta este al lui Dumnezeu? Înseamnă că el nu este şi idealul nostru?
2. Cum ne deschide Dumnezeu cărarea spre progresul neîntrerupt?
3. Ce obiective sau standarde bune, pure şi nobile vreţi să atingeţi?
Partea a II-a
Unul dintre cele mai frumoase tablouri ale evlaviei adevărate descrise în Biblie este cel în care este înfăţişat Păstorul cel bun. Isus foloseşte acest nume în dreptul Său în Ioan 10,11.14. În acest capitol, Isus arată ce face Păstorul cel bun: El intră în staul pe poartă, nu sare gardul ca un hoţ; cunoaşte toate oile pe nume, iar ele cunosc glasul Său; Îşi dă viaţa pentru oi; mai are multe oi care nu au venit încă în staulul Său.
Un alt tablou, mai detaliat decât acesta, se găseşte în Vechiul Testament. Să deschidem la Psalmul 23. Oamenii care Îl ascultau pe Isus cunoşteau acest psalm. Poate că unii îl ştiau pe dinafară, ca mulţi dintre noi. Ei înţelegeau că Isus declara în felul acesta că El Însuşi era „Domnul” pe care David L-a numit „păstorul meu”. Unii s-au supărat din cauza aceasta, cum ne arată Ioan în continuarea capitolului 10.
Însă, în primul rând, ei erau obişnuiţi cu imaginea oilor şi a păstorului, fiindcă ea făcea parte din viaţa lor cotidiană. Noi astăzi nu mai vedem oi atât de des, nu ştim prea multe despre ele şi nu ştim nici cum să avem grijă de ele. Haideţi totuşi, să desprindem câteva idei din activitatea obişnuită a unui păstor, întrucât un lider evlavios se aseamănă foarte mult cu un păstor.
Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.
Rolul păstorului este acela de a avea grijă ca oile să primească tot ce au nevoie. În sălbăticie, oile şi caprele se descurcă bine, dar dacă se îmbolnăvesc, dacă se rănesc sau dacă nu găsesc hrană, ele mor. Oile din turmă însă, nu ştiu cum să supravieţuiască.
Prin faptul că a spus despre Sine că este Păstorul cel bun, Isus dorea să arate că va avea grijă ca „oile” Lui (adică noi) să nu ducă lipsă de nimic. Aceasta nu înseamnă că toate nevoile noastre trecătoare vor fi împlinite, ci mai degrabă că El nu va îngădui ca nevoile noastre spirituale să rămână neîmplinite, atâta timp cât cunoaştem glasul Său şi Îl urmăm. Iar noi, fiind răspunzători de noi înşine şi de alţii, vom căuta să întâmpinăm nevoile trupului, minţii şi inimii prin metode blânde şi iubitoare.
El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul…
Într-o zonă secetoasă ca cea a Palestinei, una dintre sarcinile principale ale păstorului era să găsească păşuni verzi unde să pască oile şi apă de băut. Uneori, trebuia să parcurgă distanţe mari ca să le găsească pe amândouă. Dacă găsea un pârăiaş, trebuia să facă un mic iaz, deoarece oilor le este frică de apele curgătoare.
În Ioan 6 şi în alte locuri, Isus a afirmat că El este pâinea şi că Duhul este apa de care avem nevoie pentru viaţa spirituală. Aceasta înseamnă că adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu, este hrana şi apa noastră. Ce s-ar întâmpla dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ne-ar descoperi dintr-odată tot adevărul? Am fi copleşiţi, ne-am înspăimânta, n-am putea să-l asimilăm deloc. Aşadar, în viaţa spirituală, ca şi în viaţa obişnuită, Păstorul cel bun ne dă zi de zi câte o „porţie” de adevăr, atât cât putem asimila o dată. Astfel, sufletul nostru este refăcut şi înviorat.
Simţim uneori că avem „prea mult de mers” ca să găsim adevărul? Suntem noi atenţi ca, atunci când îi conducem pe alţii sau când ne conducem pe noi înşine, să parcurgem acest drum pas cu pas?
… şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.
Pentru oi, cărarea dreaptă este cărarea cea mai sigură, cărarea pe care se poate merge cu ajutorul păstorului, chiar dacă este abruptă şi îngustă. Pentru noi, cei care călătorim spre ceruri, cărarea poate fi uneori plină de spini şi grea, însă Isus ne-a făgăduit că va fi cu noi în fiecare clipă. Întrebarea este: Îl urmăm noi îndeaproape, ne rugăm noi neîncetat sau ne îngreunăm cărarea şi mai mult, apucând pe cărări care par mai uşoare, dar care sunt pline de tufişuri încurcate, de prăpăstii şi de înfundături?
Când îi conducem pe alţii, o facem din pricina Numelui Său sau din pricina numelui nostru?
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.
Oile se pot speria foarte tare de văile întunecoase din deşertul stâncos, însă ele îl urmează pretutindeni pe păstor cu încrederea că acolo unde este el, nu se poate să fie prea rău. Păstorul purta în trecut o vergea, adică o nuia lungă încovoiată la un capăt cu care apuca oile de gât, ca să le scoată din tufişuri sau din gropi. El mai avea şi un toiag cu care alunga prădătorii. Păstorii buni nu-şi băteau niciodată oile cu toiagul – ci îi loveau pe atacatori ca să apere oile.
Isus ne poate conduce în siguranţă prin orice loc oricât de întunecat şi de înfricoşător ar fi. El poate să ne apere de armatele demonilor care ne atacă. El nu foloseşte toiagul împotriva noastră, chiar dacă uneori credem că am merita să fim pedepsiţi. Putem spune acelaşi lucru şi despre felul în care noi îi conducem pe alţii?
Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este plin de dă peste el.
Când se afla în mijlocul deşertului, unde lupii şi leii erau la ei acasă, păstorul avea grijă ca oile lui să poată mânca şi să poată bea liniştite. Când trecem prin văile cele mai întunecate din viaţa noastră, Isus ne ocroteşte, oferindu-ne deseori darurile şi lecţiile spirituale cele mai frumoase în încercările cele mai grele. La sfârşitul zilei, când ajungeau înapoi la staul, păstorul cerceta oile şi le ungea rănile cu untdelemn. Isus face acest lucru pentru noi, ne adresează cuvinte de mângâiere prin intermediul oamenilor. Şi noi putem fi cei pe care Isus îi trimite să-i încurajeze pe alţii.
Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.
Răsplata finală pentru faptul că L-am urmat pretutindeni pe Păstorul cel bun este că vom merge cu El acasă, în cer. Dacă îi conducem pe alţii cu bunătate şi îndurare, vom fi conducători evlavioşi. Nu vom încerca să luăm locul lui Isus, ci doar îi vom determina să Îl urmeze pe El.
Teme de discuție:
1. Care verset din Psalmul 23 îţi este cel mai drag şi de ce?
2. Care dintre colegii tăi deţine abilităţile de conducere descrise mai sus? Spune-le acest lucru!
Partea a III-a
De unde putem şti că urmărim în viaţa noastră evlavia adevărată şi nu altceva?
Să mai citim încă o dată paragraful din Educaţie de la începutul prelegerii de astăzi. Vom citi ultima frază din acest paragraf: Însă eforturile lui vor fi dirijate către obiective care sunt tot atât de îndepărtate de interesele egoiste şi vremelnice, precum sunt cerurile faţă de pământ. Iată deci, cum putem discerne adevărata evlavie. Îl avem noi în vedere pe Dumnezeu sau interesele personale? Putem aplica acest test la persoanele despre care am discutat pe parcursul prelegerii.
Când a întins mâna să ia fructul, avea Eva în vedere slava lui Dumnezeu sau interesul personal? Intenţia ei nu a fost aceea de a se apropia de Creator, ci doar de a fi mai înţeleaptă şi mai importantă. Dorea să fie ca Dumnezeu!
Ce putem spune despre Lidia şi despre Nelu? Vedem clar în viaţa lor câteva semne de evlavie. Lidia încearcă să se poarte cu dragoste cu copiii pe care îi are în grijă, chiar dacă ei sunt obraznici. Nelu face în fiecare săptămână o faptă bună pentru vecinele lui şi nu se laudă.
Dar sunt ei cu adevărat evlavioşi? Seara, când se întoarce acasă, Lidia se simte obosită de mofturile acestor copii care se poartă atât de urât şi uneori, se întreabă dacă îi iubeşte cu adevărat. Uneori, le spune în mintea ei „obraznicii ăia”. Nu le spune aşa în faţă, dar se simte vinovată şi îşi cere iertare de la Isus. Ea Îi cere să aibă mai multă dragoste. Uneori simte că-i iubeşte, alteori nu.
Nelu ştie că vecinii îl văd când tunde iarba din curtea aceea mare şi se gândeşte că unii şi-au dat seama că o face gratuit. El se simte foarte bine când bătrânele îi mulţumesc cu lacrimi în ochi sau când îi oferă prăjituri de casă. Uneori, se întreabă dacă nu cumva face acest lucru pentru ca să creadă că este un om bun sau, mai rău, ca să îi facă pe alţii să creadă că este un om bun. El se roagă pentru aceasta şi Îi spune lui Isus că nu vrea decât să facă lucrarea Sa, să facă ceea ce ar face El dacă ar fi pe pământ. Însă, Nelu se îngrijorează. Este aceasta evlavie adevărată? Sau este un fel de mândrie?
Lucrurile se complică. Adevărul este că, atunci când rămânem lângă Dumnezeu şi facem ceea ce El ne cere, ne simţim cu adevărat bine. Ne simţim grozav! Fiindcă ne împlinim destinul, motivul pentru care am fost aduşi la existenţă. Dar ştim totodată că suntem fiinţe păcătoase şi că faptele noastre cele mai bune sunt mânjite de eul nostru. Este foarte posibil ca oamenii care încearcă în mod sincer să fie buni şi evlavioşi, să se gândească, de fapt, la ei înşişi şi la neprihănirea lor, la mântuirea lor, în loc să se gândească la Dumnezeu, să Îl iubească şi să se apropie de El.
În clipa în care încerci să descoperi dacă te regăseşti în această categorie… te gândeşti la tine însuţi! Este un fel de labirint. Sora White scrie în Calea către Hristos astfel: „Cu cât te vei apropia mai mult de Isus, cu atât ţi se va părea că eşti mai păcătos…” Cuvintele acestea nu sunt foarte încurajatoare!
Însă ea adaugă: „… deoarece vederea ta spirituală va deveni mai clară, iar imperfecţiunile tale vor fi mai evidente în contrast distinct şi deplin cu natura desăvârşită a lui Isus. Aceasta este dovada faptului că amăgirile lui Satana şi-au pierdut puterea şi că influenţa dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu îţi trezeşte conştiinţa.” (ediţia 2008, pag. 48, 49) Altfel spus, faptul că Lidia şi Nelu se întreabă care sunt motivele lor adevărate este un semn bun – înseamnă că ei au reuşit să-L cunoască pe Isus suficient de mult ca să-şi dea seama că mai au mult până să ajungă asemenea Lui.
Nu putem să privim neîncetat la noi. Satana poate profita de lucrul acesta, ca să ne deruteze. Trebuie să privim la Isus şi să ne prindem de El. Citeşte relatările despre faptele Sale şi despre modul în care le-a săvârşit. Priveşte la desăvârşirea Sa şi nu la nedesăvârşirile tale. Mulţumeşte-I în fiecare zi că este Păstorul tău. Cere-I iertare dacă descoperi că te-ai rătăcit. Acceptă îndemnul celor care te cheamă înapoi la credincioşia faţă de El, ştiind că prin ei Domnul te aduce din nou pe cărarea Sa. Toarnă untdelemnul dragostei şi îndurării pe rănile altora atunci când ai şansa, ştiind că Păstorul cel bun lucrează pentru oile Sale, prin tine. Iar dacă oamenii se uită la tine şi te laudă, mulţumeşte-le, dar dă-I slavă lui Dumnezeu. Dacă te condamnă, cere-ţi iertare, întreabă dacă poţi să-ţi repari greşeala, cere-I iertare lui Dumnezeu şi las-o şi pe aceasta în seama Lui.
Cum putem să fim evlavioşi? După prelegerea aceasta, s-ar putea să privim la noi înşine şi să ne simţim copleşiţi, socotind că idealul acesta este prea înalt ca să poată fi atins. Însă la Dumnezeu nimic nu este imposibil (vezi Marcu 10,27). Tot ce ne cere este să ne lăsăm conduşi de El şi să ne străduim să-i conducem pe alţii aşa cum ne conduce El.
Teme pentru discuție:
1. Care sunt avantajele şi dezavantajele cercetării de sine (autoexaminării), în condiţiile în care trăieşti aşa cum vrea Dumnezeu? Când ar trebui şi când nu ar trebui să ne autoexaminăm?
2. Ai întâlnit săptămâna aceasta o persoană evlavioasă? Cum poţi să o încurajezi? Cum poţi să o apreciezi fără să o faci să cadă în capcana mândriei sau a îndoielii de sine?
