 Download Tema 3 - Cunostinta - PPT | ||||||||||||||||||||
| ||||||||||||||||||||
(1 Votes)Partea I
Am ajuns la a treia treaptă de pe scara lui Petru: cunoştinţa. Credinţa şi fapta sunt primele două trepte şi sunt mai importante decât cunoştinţa, însă credinţa şi faptele noastre devin mai statornice pe măsură ce învăţăm mai multe despre Dumnezeu şi despre viaţă. Sunt multe căi prin care putem obţine această cunoaştere. Vom aborda aici trei dintre cele mai importante: cunoaşterea de la Dumnezeu, cunoaşterea de la oameni şi cunoaşterea de la noi înşine.
Ben intră în toaletă, trânti uşa după el şi îşi cuprinse faţa în mâinile tremurânde. Dacă îl omoram? Acesta era gândul care îl chinuia. Dacă prietenul meu cel mai bun ar fi mort acum din cauza firii mele nestăpânite?
Ben avea 13 ani şi întâmpinase deja multe probleme în viaţă. Mama lui era nevoită să-i crească singură pe el şi pe fratele lui mai mic şi avea două sau chiar trei locuri de muncă. În urmă cu câţiva ani, notele lui Ben fuseseră foarte mici, dar mama îi interzisese să mai stea atât de mult la televizor. Îl pusese să citească două cărţi pe săptămână şi să îi dea rezumatul fiecărei cărţi citite. La început, lui Ben nu i-a plăcut, dar pe măsură ce lua note mai mari a început să aibă mai multă încredere în el însuşi, să aibă o atitudine pozitivă faţă de viaţă şi faţă de modul în care dorea să o trăiască. Dar mai avea încă o mare problemă. Cum putea să înveţe să-şi controleze firea violentă? În ziua aceea, se supărase pe prietenul lui cel mai bun, scosese cuţitul şi, dacă acesta n-ar fi avut o curea cu o cataramă mare, l-ar fi înjunghiat.
Acum Ben se afla în toaletă. Era disperat. Dar ştia la Cine să apeleze pentru ajutor.
„Te rog, Doamne, arată-mi ce să fac! Te rog!”
Lucrul cel mai important pe care îl putem învăţa în viaţă este să ştim ce este bine şi cum să facem ceea ce este bine. Această cunoaştere vine numai de la Dumnezeu, pe mai multe căi. Dacă am fost binecuvântaţi să avem părinţi creştini, precum mama lui Ben, atunci ei ne vor învăţa despre Dumnezeu. De asemenea, putem învăţa de la pastorii noştri, de la instructorii Şcolii de Sabat şi de la profesorii de religie. În viaţa lui Ben au existat mai multe persoane care s-au străduit să-l ajute să devină un bărbat puternic şi înţelept. Dar acolo, în toaletă, nu era cu el niciun om.
Calea cea mai importantă prin care putem obţine cunoaşterea despre şi de la Dumnezeu este, desigur, aceea de a citi personal Biblia. Lui Ben începuse să-i placă să citească şi ajunsese să cunoască făgăduinţele pe care ni le-a dat Dumnezeu: acelea că El ne va învăţa şi că ne va ajuta. El ştia că Isus a făgăduit că ne va da Duhul Sfânt ca să ne ajute să înţelegem învăţăturile Sale. Şi ştia că toate sfaturile mamei lui, tot ce citise în Biblie şi tot ce auzise în predici despre stăpânirea de sine, despre credinţă şi despre cunoaşterea de Dumnezeu, îi puteau fi acum de folos.
În acea zi, Ben a învăţat că modul esenţial de a învăţa de la Dumnezeu şi totodată de a ajunge la puterea Sa infinită şi de a rămâne ancorat în ea, era rugăciunea. Acum, Ben trebuia să înveţe direct de la Dumnezeu cum să-şi stăpânească firea năvalnică. El nu a spus „Te rog, Doamne, ajută-mă să fiu mai bun”, pentru ca apoi să-şi vadă mai departe de treburi. El a rămas acolo; s-a rugat şi a plâns, şi s-a rugat iar. Înainte de aceasta, încercase să se stăpânească şi mai făcuse rugăciuni. Mama lui încercase să-l ajute. Probabil că memorase din Biblie versete despre stăpânirea de sine. Însă în ziua aceea, conştient de faptul că ar fi putut ajunge un criminal, a înţeles că avea nevoie urgentă de puterea lui Dumnezeu! S-a rugat ca niciodată mai înainte. La fel ca Iacov, el I-a zis lui Dumnezeu: „Nu Te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta!”
Probabil că Ben ar fi putut scrie un eseu despre importanţa păstrării calmului în situaţii frustrante. Însă, când s-a rugat în toaletă, el a înţeles că trebuia să obţină o altfel de cunoaştere – trebuia să înveţe cum să-şi păstreze calmul! În clipa în care cineva râdea de el sau îl contrazicea şi atunci când lucrurile nu mergeau aşa cum dorea, ştia foarte bine cum să-şi piardă calmul, cum să ridice tonul sau pumnii. Dar cum putea să rămână liniştit? Cum, Doamne? Aceasta îşi dorea să afle.
Şi Dumnezeu i-a arătat. În ziua aceea, Ben L-a cunoscut pe Dumnezeu mai bine. Sau cu mult mai bine! El a învăţat că Duhul Sfânt era în mod real lângă el şi că atunci când nu avea putere, Dumnezeu avea şi dorea să i-o ofere. De asemenea, s-a cunoscut pe el însuşi mai bine. A înţeles că până atunci nu crezuse că poate fi calm şi de aceea nici nu fusese. Dar s-a hotărât să aibă încredere în Dumnezeu şi, în situaţii dificile, să renunţe la dreptatea lui, la dorinţa de răzbunare, la dorinţa de a-şi spune părerea şi să se prindă de Dumnezeu. Putea să repete în gând câteva versete biblice. De altfel, tocmai de aceea le memorase: ca să-i fie de ajutor.
Dr. Ben Carson susţine că, în urma acelei experienţe, s-a schimbat cu totul. A încetat să mai asculte de oameni sau de propriile lui sentimente. A încetat să-i mai oblige pe oameni să facă aşa cum dorea el şi a devenit un lider adevărat, fiindcă a început să-i conducă pe ceilalţi cu blândeţe şi umilinţă. Dr. Carson crede că tinerii pot avea parte de acest succes dacă vor învăţa să Îl cunoască pe Dumnezeu şi să depindă de El. Astăzi, el este un neurochirurg pediatru cunoscut în toată lumea. A scris câteva cărţi, a ţinut conferinţe în multe ţări şi, de curând, viaţa lui a fost transpusă într-un film. (Puteţi citi despre istoria vieţii sale şi despre modul în care a dobândit şi a aplicat cunoştinţele în cartea sa, Mâini înzestrate.) Însă, mai presus de toate, el urmăreşte să formeze lideri. În acest scop, a înfiinţat un program de burse numit Carson Scholars, ca să-i ajute pe tineri să intre la colegiu şi să împlinească planul lui Dumnezeu cu ei.
Psalmul 111,10 ne spune: „Frica Domnului este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc, au o minte sănătoasă şi slava Lui ţine în veci.” Dacă alegem să învăţăm în primul rând de la Dumnezeu şi să evaluăm toate celelalte cunoştinţe prin prisma înţelepciunii Sale, atunci vom avea o minte sănătoasă, vom fi nişte lideri buni şi Îl vom lăuda veşnic pe Dumnezeu!
Teme pentru discuție:
1. Ce întrebare ai vrea să-I pui lui Dumnezeu în legătură cu o mare dificultate din viaţa ta?
2. Povesteşte o experienţă prin care ai învăţat ceva de la Dumnezeu sau prin care ai înţeles o învăţătură de-a Sa.
Partea a II-a
Aşadar, am tras împreună concluzia că cea mai importantă cunoaştere de care avem nevoie, care ne va ajuta să urcăm până acolo unde Dumnezeu vrea să ajungem, în ceruri, este cunoaşterea de Dumnezeu: cu alte cuvinte, cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea de la Dumnezeu. Totuşi, cele mai multe cunoştinţe le obţinem de la alţi oameni şi nu este nicio problemă, întrucât aceasta a fost dorinţa lui Dumnezeu. Atunci când i-a creat pe oameni, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i pună laolaltă. Mai întâi soţi şi soţii, apoi părinţi şi copii, apoi prieteni şi grupuri de oameni. Am fost creaţi să trăim printre oameni şi să învăţăm unii de la alţii. De fapt, învăţăm unii de la alţii mereu, fie că vrem sau nu. Întrebarea este: Ce îi învăţăm pe alţii? Ce învăţăm noi de la alţii?
Sidonia avea probleme la ora de ştiinţe. Învăţau despre ecologie şi despre mediu. Ea nu reuşea să citească toate materialele şi nici să noteze tot ce spunea profesorul. În laborator, lucra împreună cu colegii de echipă şi urma toate instrucţiunile. Dar nu înţelegea nimic. Părinţii încercau să o ajute, dar nu puteau să facă tema în locul ei. Atunci i-a cerut ajutor profesorului. El i-a recomandat să citească altă carte. Cartea a ajutat-o să-şi clarifice unele lucruri, dar tot nu reuşea să explice ce este un ecosistem şi de ce era important să ştie aceste lucruri.
Într-o zi, instructoarea de la Şcoala de Sabat i-a dus pe copii într-o drumeţie. I-a învăţat în acea zi să identifice diverse plante şi i-a ajutat să urmărească printr-un binoclu o pasăre, care îşi hrănea puii cu fructe de pădure. Le-a vorbit despre creaţiune, despre faptul că Dumnezeu a creat toate lucrurile în aşa fel încât toate să se potrivească unele cu altele. Păsările mănâncă fructe de pădure, seminţele fructelor ajung în pământ prin intermediul excrementelor lor, iar din seminţe cresc plante. Plantele sunt o hrană pentru păsări, animale şi chiar pentru oameni. Sidonia a simţit că i s-a luminat mintea şi a exclamat bucuroasă: „Asta înseamnă ecosistem! Acum înţeleg!”
Cine a învăţat-o pe Sidonia? Părinţii, care au ajutat-o la teme? Colegii de şcoală? Profesorul? Autorii manualelor şi ai experimentelor de laborator? Instructoarea de la Şcoala de Sabat? Toţi la un loc! A fost nevoie de toţi aceşti oameni – care alcătuiesc o comunitate – pentru a o ajuta pe Sidonia să înţeleagă această materie.
Isus ne-a dat o făgăduinţă în Matei 18,20. Să o citim împreună. Acest verset se referă la oamenii care caută prezenţa lui Dumnezeu în mod intenţionat. Dacă oamenii Îl caută în mod intenţionat, Dumnezeu îi va conduce. Dar El poate să conducă şi o singură persoană, nu-i aşa? De ce două sau trei persoane? De ce afirmă El că este important grupul de oameni?
Nu-i aşa că oamenii învaţă mai uşor atunci când învaţă împreună? Biblia afirmă acest lucru şi în alte locuri. De fapt, în vremurile biblice, o persoană acuzată de crimă nu putea fi condamnată dacă nu existau cel puţin doi sau trei martori; iar în biserica primară, dacă cineva spunea că are darul profeţiei, trebuiau să vorbească doi sau trei oameni care pretindeau că sunt prooroci, şi apoi ceilalţi trebuiau să evalueze cuvintele lor (1 Corinteni 14,29). Aceasta deoarece noi, fiinţele căzute, ne putem înşela foarte uşor. Ni se poate întâmpla să fim convinşi că avem dreptate sau că Dumnezeu ne-a condus într-un anumit fel, dar lucrul acesta poate fi confirmat sau nu de alţi oameni temători de Dumnezeu. De aceea, trebuie să fim dispuşi să învăţăm unii de la alţii.
Bineînţeles că Dumnezeu poate să lucreze cel mai bine în viaţa oamenilor care Îl caută, însă El este alături de toţi oamenii, fie că ei sunt conştienţi sau nu de prezenţa Sa. Chiar dacă pe aceştia nu-i poate învăţa la fel ca pe cei care sunt conştienţi de prezenţa Sa şi care Îl caută, totuşi El este întotdeauna interesat să ne înveţe adevărul Său şi să ne ajute să învăţăm unii de la alţii. Problema este că şi diavolul şi îngerii lui sunt interesaţi de lucrul acesta. De aceea, aproape întotdeauna, Dumnezeu şi Satana lucrează prin aceleaşi mijloace: prin oameni. Când cineva îl învaţă pe prietenul lui cum să se joace un joc violent pe computer, de fapt, cine îl învaţă? Când cineva îl învaţă pe colegul lui de clasă cum să copieze, apare imediat un conflict între bine şi rău. Diavolul îl încurajează pe elev: „Da, haide! Nu te vede nimeni. Trebuie să iei un 10!” Duhul Sfânt îi şopteşte: „Nu! Nu ai nevoie să copiezi! Dar poţi să scrii tot ce ştii şi chiar dacă nu iei nota 10, poţi să-i înveţi pe colegii tăi că nu e bine să copieze.”
Prin urmare, noi învăţăm unii de la alţii, mai ales dacă dorim să ne dezvoltăm abilităţile de conducere. Cum putem să ne asigurăm că învăţăm ceea ce doreşte Dumnezeu să învăţăm? Există cel puţin două modalităţi.
În primul rând, trebuie să ne aducem aminte că Dumnezeu este principala sursă de cunoaştere. Trebuie să evaluăm orice învăţătură cu ceea ce ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Iar în al doilea rând, trebuie să-i lăsăm pe oamenii temători de Dumnezeu să evalueze ceea ce am învăţat. Când ne vom ruga împreună cu ei, Duhul Sfânt ne va conduce la adevărul de care avem nevoie.
Când îi conducem pe alţii, atât în mod conştient (spre exemplu, atunci când ţinem o cuvântare sau când conducem o echipă sau o grupă), cât şi în mod inconştient (spre exemplu, atunci când facem anumite lucruri în văzul fraţilor noştri, al surorilor noastre, al prietenilor noştri) trebuie să ne asigurăm că faptele noastre sunt în conformitate cu aceste standarde menţionate mai sus. Am mai face acele lucruri dacă am şti că Isus ne vede? El ne vede, într-adevăr. Şi vrea să vină în ajutorul nostru.
Teme pentru discuție:
1. În ce privinţe ai nevoie de mult ajutor? Ce grup de persoane te ajută? Le-ai mulţumit?
2. Enumeră trei persoane care se lasă conduse de tine. Ce fel de lucruri îi înveţi? Cum îi înveţi?
Partea a III-a
La începutul întâlnirii de astăzi, am afirmat că vom vorbi despre trei căi prin care putem învăţa – de la Dumnezeu, de la alţii şi de la noi înşine. Ce însemnă să învăţăm de la noi înşine? Aţi avut vreodată simţământul că un lucru nu este bun pentru voi, chiar dacă nu este un lucru rău în el însuşi? Nu mă refer la păcat sau la neprihănire acum. Ci mă refer la simţământul lăuntric care ne spune că nu trebuie să facem un lucru; acesta este glasul lui Dumnezeu. Noi o numim conştiinţă; ea este una dintre căile prin care ne vorbeşte Duhul lui Dumnezeu. Aşadar, de fapt nu învăţăm de la noi înşine. Iar imboldul de a face ceva pentru cineva – poate gândul stăruitor că ar trebui să îi dăm un telefon şi să îl întrebăm ce mai face – vine de cele mai multe ori tot de la Dumnezeu. Însă părerile oamenilor sunt împărţite în ceea ce priveşte ce cred ei că este bine sau rău din perspectiva lui Dumnezeu. Şi aşa este bine! Priviţi cât de diferiţi ne-a creat pe fiecare în parte!
Deci, ce înseamnă să învăţăm de la noi înşine? Debora era studentă în primul an. Adeseori, în Sabat, mergea împreună cu o grupă de tineri la un azil din apropiere ca să le cânte bătrânilor. Deborei nu-i plăceau foarte mult aceste vizite, deşi îi plăcea să cânte. Se simţea vinovată din cauza aceasta, dar încerca să ignore acest sentiment şi mergea în continuare la azil. Bătrânii erau singuri, se bucurau să audă cântările studenţilor şi, după aceea, să stea puţin de vorbă cu ei. Dar Debora era timidă şi nu ştia ce să zică. De unde să ştie cine putea să o înţeleagă şi cine dorea să stea de vorbă cu ea?
Într-un Sabat, Debora se lăsă deznădăjduită pe spătarul scaunului şi îl urmări pe Eugen, care stătea de vorbă cu o doamnă cu părul alb. Eugen zâmbea şi vorbea de parcă o cunoştea pe bătrână de o viaţă. Iar doamna era tare încântată să îi vorbească. Eugen dădea impresia că se simţea foarte bine în mijlocul bătrânilor. Privindu-l, Debora a înţeles că el avea un adevărat dar. Chiar îi plăcea să facă lucrul acesta! Însă ea se întreba: Nu sunt eu la fel de credincioasă ca şi Eugen? Nu-i iubesc şi eu pe alţii la fel de mult ca el? În drum spre casă, ea l-a întrebat pe Eugen: „De unde ştii ce să le spui?”
Eugen dădu din umeri şi îi zise: „Nu ştiu. Vine de la sine. Îmi place ceea ce fac. De fapt, chiar mă gândesc să studiez geriatria sau să lucrez cu bătrânii.”
Debora s-a gândit şi s-a rugat mult toată săptămâna. Şi ea avea anumite daruri, lucruri pe care îi plăcea să le facă şi pe care ştia că le primise de la Dumnezeu. Îi plăcea îndeosebi să scrie şi spera ca Dumnezeu să-i arate cum putea să folosească acest dar spre slava Lui.
Sabatul următor, Debora i-a zis colegei ei de cameră, deşi nu i-a fost uşor: „Vă rog să mergeţi fără mine. Mi-am dat seama că lucrarea de la azil, deşi este minunată, nu este pentru mine. Însă, vreau să scriu o scenetă pe care grupa noastră să o prezinte înaintea bătrânilor. Ce zici, i-ar plăcea domnului Ionescu ideea aceasta?”
Aici nu avem de-a face cu alegerea între un lucru bun şi unul rău. Darul lui Eugen şi darul Deborei sunt la fel de importante înaintea lui Dumnezeu. Debora a învăţat două lucruri când a fost dispusă să-şi asculte inima. În primul rând, a învăţat că este minunat să folosim darurile primite de la Dumnezeu. Dacă eşti timid sau dacă nu te simţi confortabil cu o anumită activitate, nu înseamnă neapărat că nu ar trebui să te implici în ea. Adeseori învăţăm cel mai bine când perseverăm şi când încercăm să ne acomodăm cu cât mai multe lucruri. Debora a făcut aşa. Ea a continuat să meargă la azil înainte să ia o decizie definitivă. Însă a înţeles că lui Eugen îi plăcea ceea ce făcea pentru că acela era darul lui. Şi a înţeles că trebuia să facă ceea ce Dumnezeu îi dăduse să facă.
În al doilea rând, ea a învăţat că nu este nicio problemă să refuzi să participi la o activitate, chiar dacă este o activitate bună şi creştină. Dumnezeu nu Se aşteaptă ca fiecare persoană să se implice în toate activităţile bune existente. De altfel, oamenii ajung repede la epuizare, se îmbolnăvesc şi intră în spital, deoarece consideră că trebuie să facă de toate. În Eclesiast 9,l0 ni se spune: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” Trebuie să observăm că se spune „tot ce găseşte mâna ta” şi nu „tot ce găseşte mâna tuturor”. Chiar şi Isus a trebuit să aleagă prin ce localităţi să treacă, fiindcă, atâta timp cât S-a aflat pe pământ, era doar un om.
Să studiem împreună Luca 4. Isus a vindecat-o pe soacra lui Petru, iar în versetul 39, se spune că mulţi bolnavi au fost aduşi la El şi că El i-a vindecat pe toţi. Să vedem ce s-a întâmplat a doua zi de dimineaţă. Să citim versetele 42 şi 43: „Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Noroadele au început să-L caute în toate părţile şi au ajuns până la El: voiau să-L oprească să nu plece de la ei. Dar El le-a zis: ’Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.’”
Probabil că nu le-a fost uşor oamenilor să-L lase pe Isus să plece. Imaginaţi-vă că v-aţi afla printre cei care nu apucaseră să fie vindecaţi în ziua precedentă şi că acum, El trebuia să plece. Lui Isus i-a fost şi mai greu să spună „Nu” şi să plece mai departe. De unde ştim aceasta? Pentru că dis-de-dimineaţă S-a dus într-un loc pustiu ca să Se roage. Isus Se ruga des, însă în Biblie lucrul acesta este amintit mai ales în situaţiile dificile prin care a trecut, ca de exemplu, în situaţia în care oamenii au vrut să-L proclame rege după ce a hrănit mulţimile. Probabil că dorinţa Sa era să-i vindece pe toţi cei pe care îi întâlnea. Însă pe pământ, timpul şi puterea Sa erau limitate. Totuşi, El ştia ce avea de făcut şi avea nevoie de încurajare de la Tatăl Său. Cu toţii avem nevoie de încurajare.
Timpul şi puterea noastră sunt cu atât mai limitate. De aceea trebuie să fim atenţi. S-ar putea să ne fie dificil să dăm ascultare inimii noastre. Chiar şi inima celor mai buni oameni este înşelătoare. Este greu să facem diferenţa între ceea ce ne transmite Dumnezeu prin ea şi dorinţele noastre egoiste. Dar, dacă L-am rugat pe Duhul Sfânt să locuiască în noi, atunci ceea ce ne spune inima noastră va ajunge să fie ceea ce vrea Dumnezeu să auzim.
Sora White spunea următoarele: „[Isus spune:] ’Predă-te Mie, dă-Mi Mie voinţa ta, ia-o de sub controlul lui Satana şi Eu o voi lua în stăpânire; apoi voi putea lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea după buna Mea plăcere.’ Când El îţi dă gândul lui Hristos, voinţa ta devine ca a Lui, iar caracterul tău este transformat pentru a fi ca al lui Hristos.” (ediţia 2003, pag. 135) Lucrul acesta nu se întâmplă într-o secundă. Este nevoie de multă rugăciune şi trebuie să ne amintim să ne predăm lui Dumnezeu iar şi iar, în fiecare zi. Iar când vom considera că putem să ne ascultăm inima ca să aflăm ce este sau nu este bine pentru noi, trebuie să ne aducem aminte care sunt primele două căi prin care putem obţine cunoaşterea.
Mai întâi, învaţă de la Dumnezeu, învaţă de la Dumnezeu şi predă-te lui Dumnezeu.
În al doilea rând, învaţă de la cei din jurul tău, verificând tot ceea ce înveţi cu ceea ce ştii din Cuvântul lui Dumnezeu.
În al treilea rând, când inima îţi spune ceva, verifică acest îndemn cu ceea ce ştii din Cuvântul lui Dumnezeu şi de la alţi oameni.
În sfârşit, atunci când învăţăm de la alţii, învăţăm de fapt tot de la Dumnezeu, iar când învăţăm de la noi înşine, învăţăm tot de la Dumnezeu.
Poate că, până la urmă, există o singură cale de a obţine cunoaşterea care să ne ajute să devenim lideri adevăraţi – toate încep cu Dumnezeu şi se încheie cu Dumnezeu. Doar că ea ajunge la noi prin alţii şi prin noi înşine.
Teme pentru discuție:
1. Ce ţi-a spus inima în ultima vreme?
2. Cum poţi să-ţi păzeşti inima, ca să nu te înşele?
