Partea I
Maria se aşeză la masă, uitându-se tristă spre farfuria ei. Dintr-o clipă în alta aveau să înceapă iar, mereu la fel! Aceeaşi cantină, aceeaşi masă, aproape aceeaşi mâncare. Dintr-o secundă în alta aveau să înceapă şuşotelile şi chicotelile!
„Uite, grasa! Uite cum mănâncă! Parcă e un porc! Guiţ, guiţ!”
Nu vorbeau foarte tare. Dacă ar şti, domnişoara Ionescu le-ar spune să tacă.
În sufletul ei, Maria ştia adevărul: ar putea să le spună chiar ea să tacă. Aruncă o privire fugară spre fata de la capătul celălalt al mesei. Elena era, într-adevăr, supraponderală, dar nu mânca precum un porc. Părea o fată bună. Poate că era chiar drăguţă, dacă ajungeai să o cunoşti mai bine. Maria îşi promitea în fiecare zi că îi va lua apărarea şi că le va spune celorlalţi să o lase în pace. Însă, în fiecare zi stătea acolo în scaunul ei, tristă şi tăcută.
Dar azi a fost mai rău ca în alte dăţi. Ieri, la bibliotecă, Maria a văzut că Elena era singură şi a intrat în vorbă cu ea. Nu se înşelase. Elena părea o fată drăguţă şi a fost încântată că cineva a stat de vorbă cu ea. Toată faţa i s-a luminat de bucurie. Acum, la masa de prânz, Maria a observat că Elena a privit direct spre ea, ca şi cum i-ar fi cerut să facă ceva. De parcă ar fi întrebat-o: „Eşti tu prietena mea sau nu?”
Unul dintre colegi s-a aplecat spre Maria şi i-a zis râzând:
- Purcica are o prietenă! V-am văzut la bibliotecă împreună. Nu vreţi să se ştie că sunteţi prietene?
Maria simţi că îi sare inima din piept.
- Nu, ... adică… vreau să spun… nu, ... nu sunt… adică…
O, vai, ce să zică acum?
V-aţi aflat vreodată într-o astfel de situaţie? Este greu să te împotriveşti presiunii grupului. Motivul este foarte bine întemeiat: Dumnezeu a pus în noi dorinţa de a face parte dintr-o familie şi dintr-un grup de oameni, dorinţa de a ne integra şi de a-i imita pe ceilalţi, într-o anumită măsură. Este firesc să ne dorim să fim pe placul celor din jurul nostru. Întrebarea este însă, căror oameni din jurul nostru vrem să le fim pe plac?
Astăzi, vom vorbi despre a doua treaptă din scara lui Petru: fapta. Unele versiuni ale Bibliei, folosesc alt cuvânt în loc de faptă. În versiunea King James a Bibliei apare cuvântul bunătate. Altele folosesc cuvântul virtute sau desăvârşire morală, altfel spus, mai mult decât bunătate – bunătate divină. Cum pot oamenii să fie buni? Cum putem avea o astfel de bunătate?
În prima parte, am vorbit despre credinţă. Am aflat că ea înseamnă convingere, încredere, bizuire şi ataşament. De asemenea, am mai aflat că smerenia şi dispoziţia de a te lăsa învăţat trebuie să fie trăsăturile liderului. Dar este posibil să fii şi prea docil! Liderul nu trebuie să asculte orbeşte. El trebuie să ştie unde duce cărarea pe care merge. Duce ea la bunătate şi la viaţă, sau la rău şi la moarte? Uneori este greu să ne dăm seama şi trebuie să ne rugăm pentru călăuzire sau să cerem ajutor din partea persoanelor în care avem încredere şi pe care le respectăm. Dar, precum în situaţia Mariei, de cele mai multe ori ştim ce este bine, dar nu ştim cum să procedăm.
Ştiţi că există în Biblie o relatare despre presiunea grupului? Să analizăm mai întâi contextul relatării: Luca 22,31-34. [Citiți pasajul.] Avem aici o avertizare puternică. Ne-am aştepta ca Petru să înceapă să se roage mult, ştiind acum că Satana vrea să-l „cearnă”. Însă, Isus S-a rugat pentru el ca să nu-şi piardă credinţa! Să vedem ce se întâmplă aici. Vom citi relatarea lui Marcu despre arestarea lui Isus, fiindcă, de multe ori, Marcu surprinde mai multe detalii despre Petru. Să citim Marcu 14. Ostaşii au intrat în grădină, Iuda L-a trădat pe Isus cu un sărut şi ce se spune în versetul 50 că s-a întâmplat după aceea? Da, toţi au fugit. Toţi. Adică şi Petru, nu-i aşa? S-a ales praful de promisiunea lui! Dar să citim şi versetul 54. Probabil că s-a ruşinat de fapta lui şi s-a întors, pentru că aici ni se spune că Îl urma de departe. Ce se întâmplă după aceea? [Citiți versetele de la 66 la 72]
În ilustraţia de la început, nu am aflat încă dacă Maria a negat că este prietenă cu Elena sau dacă i-a luat apărarea. Însă, Petru s-a lăsat biruit de ispită, chiar dacă Isus Se rugase deja pentru el! La fel ca Maria, Petru se gândea cu teamă la ceea ce vor spune oamenii despre el şi la consecinţe. Poate că îl vor aresta şi pe el! Îi promisese lui Isus că va merge cu El până la moarte! Cum credeţi că se simţea în acel moment? Cum s-a simţit când a auzit cocoşul cântând? Ce a făcut după aceea? Voi ce aţi fi făcut?
În Hristos, Lumina lumii avem mai multe detalii:
Nemaiputând să îndure scena, a fugit din sala de judecată cu inima zdrobită. În singurătate şi întuneric, el a mers înainte fără să ştie şi fără să-i pese încotro merge. În cele din urmă s-a pomenit în grădina Ghetsimani. Scena petrecută cu câteva ore în urmă i-a apărut în mod viu în minte… Chiar în locul acela în care Domnul Hristos Îşi revărsase sufletul în agonie înaintea Tatălui, Petru a căzut cu faţa la pământ şi a dorit să moară. (ediţia 2008, pag. 678)
Petru umblase trei ani şi jumătate alături de Acela care era întruchiparea bunătăţii, a virtuţii şi a desăvârşirii morale. Isus nu doar că avea bunătate, El era bunătatea însăşi. Petru Îl iubea pe Isus din toată inima. El fusese sincer atunci când I-a făgăduit că nu Îl va părăsi niciodată. Dar era slab. Uitase să se roage aşa cum îl îndemnase Isus. Acum simţea că eşuase complet.
Dar Dumnezeu nu Îl privea aşa. Petru şi-ar fi pierdut credinţa numai dacă nu şi-ar fi cerut iertare, cum a făcut Iuda. Iuda fie nu a vrut să fie iertat, fie nu a crezut că Isus dorea să-l ierte. Şi s-a sinucis. Petru a plâns cu amar şi nu a mai fost niciodată acelaşi om. El nu a uitat niciodată noaptea aceea şi, de atunci înainte, a dat dovadă de credinţă şi bunătate, pe care le-a dobândit prin faptul că I-a îngăduit lui Isus să-L umple cu Duhul Sfânt. Faptul că a devenit unul dintre cei mai mari conducători ai Bisericii primare se datorează, în parte, şi lecţiilor pe care le-a învăţat din cel mai mare eşec al vieţii lui. El a contribuit la răspândirea veştii despre Isus în toată lumea cunoscută la vremea aceea.
Dacă bunătatea adevărată vine numai de la Dumnezeu, este oare posibil ca singura cale de acces la ea să fie înţelegerea adevărului despre noi înşine, şi anume acela că uneori nu suntem buni deloc?
Teme pentru discuție
- Putem primi bunătatea atunci când recunoaştem că ne lipseşte şi că avem nevoie de ea? Cum este posibil acest lucru?
- Povesteşte despre o situaţie în care ai fost victima presiunii grupului. Ce ai făcut?
Partea a II-a
Cu mulţi ani în urmă, s-a născut în Germania un copil pe care părinţii l-au numit Adolph. Dumnezeu i-a dat acestui copil darul conducerii şi darul personalităţii puternice şi influente. Însă nu ştim ce planuri a avut Dumnezeu pentru el. Numele Adolph Hitler, care ar fi putut să fie numele unui om cunoscut pentru fapte de bunătate şi evlavie, a ajuns să fie detestat în toată lumea.
Hitler a ştiut că tinerii sunt o mare forţă. El ştia că, oricât de impresionante erau discursurile pe care le ţinea înaintea adulţilor, trebuia să câştige inimile tinerilor, dacă dorea să facă o schimbare în ţară. De aceea, a luat cluburile de băieţi existente şi a creat ceea ce el a numit „Tinerii lui Hitler”. La început, activităţile erau distractive. Mergeau în tabere şi purtau uniforme, cântau cântece şi mergeau în pas de marş. Dar Hitler avea planuri mari. Potrivit site-ului historyplace.com, conducătorul numit de Hitler, Kurt Gruber, a înfiinţat „mai multe departamente şi tehnici. Între cele paisprezece departamente se numărau departamentul pentru sport, cel pentru propagandă şi cel pentru educaţie.”
Cuvântul propagandă este deosebit de important. El se referă la un anumit fel de educaţie – o educaţie care are ca scop îndreptarea gândirii într-o anumită direcţie, mai precis înspre susţinerea sau distrugerea unei anumite organizaţii. În cazul lui Hitler, propaganda avea ca scop formarea unei armate de oameni care să îi fie devotaţi în mod absolut şi care să facă tot ceea ce spunea el, fie bine, fie rău. Şi ce spunea Hitler? Că el făcea parte dintr-o „rasă superioară”, pe care a numit-o ariană, din care proveneau toţi germanicii. Toţi ceilalţi, în special evreii, romii şi alţi oameni de culoare, erau inferiori. Mai există încă exemplare ale unor cărţi pentru copii pline cu imagini în care evreii sunt înfăţişaţi ca hoţi, ghicitori şi escroci! La început, Hitler a declarat că vrea să-i alunge pe toţi din ţară. Mai târziu, a declarat că vrea să-i ucidă pe toţi.
Hitler şi-a pervertit talentul, devotându-l unei cauze rele, şi a reuşit să le transmită lucrul acesta şi tinerilor pe care i-a condus. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Oamenii, atât tinerii, cât şi cei în vârstă, au dat ascultare acestui conducător puternic şi convingător, fără să verifice dacă vorbele lui erau în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu! Iată ce a declarat unul dintre instructorii „Tinerilor lui Hitler” cu ocazia procesului în care a fost judecat pentru crimele comise împotriva umanităţii: „Sunt vinovat pentru că am instruit tinerii pentru un om care a ucis milioane de oameni. Am crezut în omul acesta. Atât pot să spun în cuvântul meu de apărare.”
„Am crezut în el”? Este aceasta o scuză? Unii spun că au credinţă în Dumnezeu şi ucid în Numele Lui!
Şi Biblia, şi Ellen White ne spun că nu este suficient să credem în ceva sau în cineva. Trebuie să ştim ce credem şi de ce credem!
Este lucrul respectiv adevărat? Este bun? Ne conduce la viaţă? Putem să îl apărăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu în ansamblu sau numai pe baza unui verset sau două scoase din context? Şi, cel mai important, este el o dovadă a dragostei?
Să deschidem la 1 Ioan 4,16. Biblia spune: „Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” Iar versetul 20 spune: „Dacă zice cineva: ’Eu iubesc pe Dumnezeu’ şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”
Dumnezeu are şi El o armată, mai mare decât cea a lui Hitler sau a altui conducător pământesc. Cum arată armata Sa? În cartea Educaţie, Ellen White ne spune:
Cu o asemenea armată de lucrători, care ar putea fi formată din tinerii noştri, pregătiţi cum se cuvine, cât de curând ar putea fi dusă întregii lumi solia despre un Mântuitor răstignit, înviat şi care va veni în curând! Cât de curând ar putea veni sfârşitul – sfârşitul suferinţei, al durerilor şi al păcatului! Cât de curând ar putea primi copiii noştri, în locul unei proprietăţi aici – stricate de păcat şi durere – moştenirea lor, unde „cei neprihăniţi vor stăpâni ţara şi vor locui în ea pe vecie.” Unde „niciun locuitor nu zice: ’Sunt bolnav!’” Şi unde „nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor.”(Psalmii 37,29; Isaia 33,24; 65,19) (ediţia 2001, pag. 214)
Dintr-o astfel de armată vreau să fac parte! Este nevoie de efort. Este nevoie de devotament. Este nevoie de un lider creştin adevărat.
Teme pentru discuție:
- Cunoaşteţi un lider înnăscut care pare a-i influenţa pe ceilalţi în mod natural? Îşi foloseşte el influenţa în bine sau în rău? Explicaţi.
- Care au fost calităţile lui Hitler şi ale tinerilor lui? Ce calităţi ar fi putut să folosească pentru cauza lui Dumnezeu?
- Care sunt dovezile cruzimii oamenilor din jurul nostru? Înaintea lui Dumnezeu, cuvintele crude sunt la fel de rele ca şi tratamentul crud? De ce da sau de ce nu?
Partea a III-a
După ce am vorbit despre acest personaj sumbru, Adolph Hitler, trebuie să ne asigurăm că noi privim la adevăratul nostru Conducător, Isus Hristos. Ce ne-a învăţat El despre bunătate?
La prima vedere, întrebarea aceasta pare inutilă, întrucât viaţa lui Isus este plină de fapte de bunătate! Ce înseamnă bunătatea mai exact? La întrebarea aceasta putem răspunde printr-un alt cuvânt dificil: desăvârşire. Mulţi oameni au dezbătut ani la rând sensul cuvântului desăvârşire. Unii susţin că nu putem ajunge niciodată desăvârşiţi şi că nici nu ar trebui să încercăm. Alţii cred că trebuie să ajungem să fim fără păcat înainte de revenirea lui Isus. Un lucru e cert: bunătatea trebuie să fie desăvârşită, iar desăvârşirea este în mod categoric bună. Dar ce înseamnă ea de fapt?
Ce a spus Isus? În Matei 5,48, El ne spune următoarele: „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Este cumva o glumă? Trebuie să fim la fel de desăvârşiţi ca Dumnezeu?
Textul acesta poate să ne sperie, dacă presupunem că ştim deja ce este desăvârşirea. Dar mai bine să aflăm ce înţelege Biblia prin acest cuvânt!
Dacă ar fi să căutăm toate locurile din Vechiul Testament în care apare cuvântul desăvârşit, am descoperi că el se referă de fiecare dată la Dumnezeu. Numai în două locuri se referă la altcineva. În Ezechiel 27,3, Lucifer spune: „Sunt de o desăvârşită frumuseţe!” Dar, noi nu vrem să fim ca el! Iar în 28,12, Dumnezeu spune despre Lucifer: „Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârşire”. Între aceste două afirmaţii, există o mică diferenţă. Tot ce a creat Dumnezeu era desăvârşit. În Geneza 1, El repetă în fiecare zi cuvintele „Este bun.” Prin urmare, când a fost creat, Lucifer era desăvârşit, însă cu timpul, el la ajuns să creadă despre sine că este desăvârşit şi atunci şi-a pierdut desăvârşirea!
Iată deci, care este prima lecţie: să nu ajungi să te crezi desăvârşit! Însă Isus ne spune „Fiţi desăvârşiţi la fel ca Dumnezeu!” Haideţi să analizăm acest text mai îndeaproape. Despre ce este vorba în Matei 5? Să privim în Biblie şi să răspundem!
Ce învăţături găsim începând de la versetul 43 în continuare? [Ar fi indicat să scrieți pe tablă răspunsurile :de ex. „Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri”, „Rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc”, etc.]
Deci, ce înţelege Isus prin cuvântul desăvârşire? Nu cumva dragoste? Coloseni 3,14 spune că dragostea „este legătura desăvârşirii”. Aşadar, a fi desăvârşit nu înseamnă a îndeplini o listă cu reguli, ci înseamnă a fi iubitor, aşa cum Dumnezeu este iubitor. Dar lucrul acesta nu pare a fi uşor! Cum putem să iubim la fel cum iubeşte Dumnezeu?
Dacă vom compara Evangheliile, vom descoperi un alt indiciu important. Luca 6,36 este versetul-soră al lui Matei 5,48. În Luca 6 se găseşte tot Predica de pe Munte, în care Isus ne îndeamnă să îi iubim pe vrăjmaşii noştri etc., iar apoi în versetul 36, El spune: „Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.” Apoi, trece mai departe la îndemnul de a nu-i judeca pe alţii. Poate că şi lucrul acesta pare dificil, până când înţelegem că vom fi judecaţi aşa cum îi judecăm pe alţii! Vreau să fiu judecat cu milă, deci ar fi mai bine să-i judec pe alţii cu milă! Este aceasta desăvârşire? Nu chiar, dar ne apropiem de răspuns. Să vedem ce spune Ellen White: „Aşa cum Dumnezeu este desăvârşit în sfera Lui, la fel şi omul poate fi desăvârşit în sfera lui.” (Sfaturi pentru sănătate, ediţia 2000, pag. 390)
Să studiem şi alte definiţii din Biblie. Romani 12,2 ne spune: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Cine ne înnoieşte mintea? Dumnezeu! Aşadar, El este Cel care ne ajută să distingem binele de rău. Aceasta este o veste bună! Dacă Îl lăsăm să ne ajute, El ne promite că vom putea deosebi voia lui Dumnezeu.
Apoi, să citim 2 Corinteni 12,9: „Şi El mi-a zis: ’Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.’” Aceasta este o veste şi mai bună. Puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârşită în slăbiciunea noastră! Da, recunoaştem că suntem slabi. De aceea, tot ce trebuie să facem este să avem încredere că Dumnezeu va face ca puterea Lui să ajungă desăvârşită în noi.
Dar mai este un lucru pe care îl găsim în Marcu 4,26-29. (citiți fragmentul)
Putem extrage câteva învăţăminte din această relatare. În primul rând, chiar dacă omul seamănă, Dumnezeu este Cel care face să crească, nu-i aşa? În plus, creşterea nu are loc dintr-odată. Un vlăstar este desăvârşit chiar dacă este mic. Nu ar fi desăvârşit dacă ar rămâne aşa, dar deocamdată este desăvârşit. Apoi creşte mai înalt şi arată exact cum trebuie să arate un pomişor. După aceea înfloreşte şi face fructe, exact la momentul potrivit. Aceasta este desăvârşirea. Dumnezeu este Cel care face să crească, nimeni nu ştie cum anume. El produce desăvârşirea în inima omului dornic. Şi la momentul potrivit, tot El este Cel care culege roadele. Şi le dă tuturor să guste din roadele ei.
În viaţa Sa pe pământ, Isus a dat astfel de învăţături. Însă, în primul rând, El a trăit ceea ce a spus. El i-a atins pe oamenii care se credeau de neatins. I-a vindecat pe cei care se credeau de nevindecat. I-a învăţat pe toţi cei care doreau să-L asculte. I-a binecuvântat pe copii, pe bătrâni, pe soldaţii care L-au chinuit. I-a făgăduit mântuirea hoţului răstignit la dreapta Lui.
Aceasta este bunătatea! Aceasta este desăvârşirea care întrece orice imaginaţie. Însă El ne promite că ne-o va dărui dacă I-o vom cere. După aceea, putem şi noi să le-o dăruim altora. Atunci vom uni cu credinţa noastră (primită de la Dumnezeu), bunătatea (primită de la Dumnezeu).
Teme pentru discuție:
- Asumați-vă fiecare câte un rol din ilustraţia de la începutul prelegerii. Gândiţi-vă la câteva soluţii creative pe care le poate aplica Maria pentru a fi un lider creştin în această situaţie dificilă.
- Numiţi trei fapte de bunătate la care aţi fost martori săptămâna aceasta.
