De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.
Partea I
Prima treaptă a scării, primul lucru de care avem nevoie dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi mai ales dacă vrem să fim conducători buni pentru Dumnezeu, este credinţa. Ce este credinţa? În zilele noastre, oamenii confundă credinţa cu convingerile. Dar putem avea multe convingeri. Citim într-o carte, că Soarele se află la o distanţă de 146 milioane de kilometri distanţă de pământ şi suntem convinşi că aşa este. Auzim la ştiri că, într-o parte a lumii are loc un război şi suntem convinşi că aşa este. Cineva ne spune că profesorul de istorie este sever şi suntem convinşi că are dreptate. Este aceasta credinţă?
În perioada Noului Testament, termenul grecesc tradus la noi cu credinţă avea mai multe sensuri decât cuvântul românesc convingere sau cuvântul credinţă. Iată câteva dintre sensurile termenului în limba greacă:
„a crede în ceva sau a avea o convingere”
„a avea încredere”
„a fi ataşat de ceva sau de cineva, a te bizui pe ceva sau pe cineva”
Primul sens enumerat coincide cu sensul cuvântului românesc „a avea o convingere”. Suntem convinşi că undeva are loc un război, pentru că primim ştirea aceasta de la un martor ocular care filmează şi comentează evenimentul. Vedem imaginile, citim veştile şi avem convingerea că ele sunt reale. Există şi în Biblie unele informaţii asemănătoare, evenimente de care suntem convinşi că au avut loc, pentru că ne sunt povestite de martori oculari. Să analizăm un pasaj în care Ioan, ucenicul lui Isus, ne înfăţişează adevărul despre Isus. Deschideţi împreună cu mine la 1 Ioan 1,1-3.
Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.
Aşadar, Ioan spune: „Ascultaţi, noi (ucenicii) L-am văzut pe Isus! L-am atins cu mâinile noastre, L-am auzit cu urechile noastre. Mai mult decât atât, putem să vă spunem din proprie experienţă că, prin cunoaşterea Lui, am primit o viaţă nouă – viaţa veşnică!” El ne spune toate aceste cuvinte ca să ne convingă, ca să ne ajute să credem.
Dar noi nu am fost acolo, nu-i aşa? L-aţi văzut pe Isus cu ochii voştri, L-aţi auzit cu urechile voastre? Eu, nu. Însă, când citesc aceste cuvinte şi toate celelalte cuvinte din Biblie scrise de oamenii care L-au văzut şi care L-au cunoscut pe Isus, cred. Sunt convins. Am în mintea mea convingerea că lucrurile acestea trebuie să fie adevărate.
Este aceasta credinţă? Nu chiar, dar este începutul ei. Mai departe, Biblia ne spune că trebuie să avem încredere.
Să citim Romani 10,9. Versetul acesta ne spune astfel: „Dacă mărturiseşti deci, cu gura ta, pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” Traducătorii au folosit expresia „a crede în inima ta”, ca să arate că Pavel nu se referă aici doar la o convingere intelectuală. Aceasta deoarece cuvântul folosit de Pavel pentru credinţă include şi sensul de a avea încredere. După ce suntem convinşi, la nivelul minţii, că relatările din Biblie referitoare la Isus sunt adevărate, începem să ne rugăm şi să Îl cunoaştem personal, nu doar pentru că altcineva ne-a povestit despre El. Apoi, deşi nu-L putem vedea şi nici auzi, învăţăm să ne încredem în El în inima noastră. Doar acum, convingerea pe care o avem la nivelul minţii se transformă într-o credinţă reală.
Mai există însă un pas până la o credinţă puternică. Spuneți care este cel de-al treilea sens al cuvântului Credință!
Aproape întotdeauna termenul grecesc este tradus cu sensul de credinţă, nu cu cel de convingere. Aceasta este credinţa în sensul deplin al cuvântului: nu este numai convingerea că Isus există (şi diavolul este convins de aceasta!), nu este numai încrederea în El, ci şi puterea de a rămâne lângă El, de a ne sprijini pe El cu tot sufletul, de a ne bizui pe El. De fapt, în greacă, noţiunea de credinţă include şi sensul de ascultare! Atunci când Isus vindeca pe cineva, El îi spunea „Credinţa ta te-a mântuit”. Altora le-a cerut să facă ceva cu credinţa lor (de exemplu, „Ridică-ţi patul şi umblă”) sau i-a lăudat pentru că au acţionat deja prin credinţă (de exemplu, femeia care s-a atins de haina Lui şi s-a vindecat).
Un exemplu foarte bun în acest sens este Luca 22,32. Era în noaptea în care Isus urma să fie arestat. Isus i-a zis lui Petru: „Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” Isus nu Se temea că Petru avea să-şi piardă convingerea (la nivelul minţii) că Isus era într-adevăr Mesia. El ştia că lui Petru avea să-i fie atât de frică în noaptea aceea, încât avea să jure că nu Îl cunoştea pe Isus. El vroia să spună aşa: „M-am rugat ca încrederea ta în Mine, bizuirea ta pe Mine, ataşamentul Tău faţă de Mine să nu dispară.” Isus S-a rugat ca dragostea lui Petru faţă de El, ataşamentul lui faţă de El să fie suficient de puternic pentru ca atunci când îşi va da seama ce a făcut, să îi pară rău, să renunţe la păcatul lui şi să se întoarcă la Prietenul lui cel mai bun, Isus. Mai departe, Isus i-a zis: „După ce te vei întoarce (când vei considera că ataşamentul tău faţă de Mine este mai puternic decât frica), ajută-i pe ceilalţi ucenici să fie şi ei puternici în credinţă.”
După câţiva ani, apostolul Petru a scris pasajul pe care am început să-l studiem – scara pe care putem urca pentru a fi mai aproape de Isus. Aceste versete sunt valabile şi pentru noi, în aceeaşi măsură în care au fost valabile pentru oamenii din vremurile biblice. Şi noi putem păşi pe prima treaptă a scării lui Petru, rugându-ne ca Dumnezeu să ne dea o credinţă puternică, să ne dea convingere şi încredere, să ne ajute să fim ataşaţi de Isus şi să-L ascultăm, să ne bizuim pe El în aşa măsură încât, chiar dacă Îl vom tăgădui vreodată, să ne întoarcem şi să îi întărim în credinţă pe fraţii şi pe surorile noastre.
Teme pentru discuţie:
- Povestiţi o situaţie când eraţi convinşi de un anumit lucru, dar mai târziu aţi aflat că lucrul respectiv nu era adevărat. Cum aţi ajuns la convingerea că lucrul respectiv era adevărat? Cum aţi aflat că era fals?
- Care sunt persoanele (în afară de Dumnezeu) de care sunteţi ataşaţi şi pe care vă bizuiţi? De ce?
Partea a II-a
Aşadar, observăm că oricine vrea să-L cunoască pe Dumnezeu şi să urce pe această scară trebuie să înceapă cu credinţa. Ce legătură are ideea aceasta cu tema noastră: tânărul –un lider? Omul care este convins de existenţa lui Dumnezeu, care se încrede în El, care se bizuieşte pe El în toate lucrurile şi care rămâne lângă El clipă de clipă, trebuie neapărat să fie o persoană umilă. Un astfel de om nu poate fi arogant sau încrezut şi nici nu pretinde că le ştie pe toate. Este posibil ca o persoană care se lasă condusă permanent de Dumnezeu să fie un bun conducător pentru alţii?
Ar fi de aşteptat ca un sutaş roman să fie aspru şi poruncitor, nu-i aşa? Imperiul Roman stăpânea toată lumea cunoscută la data aceea şi era incredibil de puternic. Ei vorbeau atunci de pax romana, pacea romană, care se referea la pacea dobândită prin forţă. La fel ca cel mai mare bătăuş dintr-o şcoală, romanii credeau că, dacă demonstrau că sunt cei mai mari, cei mai tari şi cei mai puternici, nimeni nu îndrăznea să se lupte cu ei şi în felul acesta, avea să fie pace tot timpul.
Dar totul depinde de ce înţelegi prin cuvântul pace! Lipsa războiului nu înseamnă neapărat pace. Oamenilor le era frică de romani şi făceau tot ce spuneau ei, dar nu îi iubeau, iar pacea adevărată nu poate exista în absenţa dragostei.
Totuşi avem în Biblie o relatare interesantă despre un sutaş roman, care nu era numai poruncitor şi puternic. El era în acelaşi timp umil. Să citim relatarea aceasta din Matei 8,5-10.
Sutaşul ştia ce înseamnă să fii lider. El le spunea oamenilor ce să facă şi se aştepta ca ei să execute. Dar el ştia şi ce înseamnă să asculţi de poruncă. „Sunt om sub stăpânire”, a zis el. El avea un superior şi făcea ceea ce acesta îi ordona. El, deşi era roman şi avea putere asupra vieţii lui Isus şi asupra vieţii celorlalţi evrei, a spus că nu era vrednic ca Isus să intre în casa lui. Este uimitor!
În acelaşi timp, ne uimeşte câtă grijă a avut sutaşul de servitorul lui. Multor conducători romani sau evrei nu le păsa de un servitor. Puteau să-l pună să muncească oricând, chiar dacă era grav bolnav. Puteau să îl vândă sau să îl alunge şi să-şi ia alt servitor. Sutaşului îi păsa de servitorul lui şi era îngrijorat de suferinţa lui cumplită. Din acest motiv L-a căutat pe Marele Medic despre care auzise, pe Isus din Nazaret.
Lucrul cel mai uimitor dintre toate este faptul că sutaşul a considerat că Isus are autoritate nu numai asupra poporului, ci şi asupra bolilor! Isus Însuşi era uimit. Niciunul dintre concetăţenii Lui nu credea în El atât de mult. Cei mai mulţi nu credeau în El deloc, iar cei care credeau, Îi cereau să vină şi să-i vindece pe bolnavi. Sau îi aduceau pe bolnavi la El. Însă sutaşul a zis: „Nu este nevoie să vii la mine acasă. Spune numai un cuvânt.”
Nu-i aşa că este trist faptul că Isus nu a găsit niciun evreu care să se încreadă în El şi să se bizuiască pe El atât de mult, încât să Îi ceară să rostească numai un cuvânt ca să se întâmple o minune?
Partea cea mai frumoasă vine în versetul 13: „Apoi a zis sutaşului: ’Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta.’ Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”
Cu alte cuvinte, Isus a vrut să spună: „S-a întâmplat exact aşa cum ai avut încredere că se va întâmpla.” Sunt convins că Isus a zâmbit când a rostit aceste cuvinte.
Avem noi atât de multă încredere în Isus? Facem noi o rugăciune şi apoi lăsăm lucrurile în mâinile Sale, ca să se facă voia Sa? Când îi conducem pe alţii, le dăm noi un exemplu de umilinţă, prin supunerea noastră faţă de autoritate? Iacov 3,17 ne spune că oamenii înţelepţi sunt paşnici şi uşor de înduplecat, iar Iacov 4,10 ne spune că, dacă ne smerim înaintea Domnului, El ne va înălţa.
Moise este considerat unul dintre cei mai mari conducători din istoria lumii. Ca să poată fi tipul de conducător dorit de Dumnezeu, Moise a trebuit să înveţe umilinţa, credinţa şi încrederea. Adeseori, lucrul acesta este dificil şi necesită un timp îndelungat. Dar dacă începem din tinereţe, ne va fi mai uşor. Dumnezeu ne promite ajutor. Nu trebuie decât să I-l cerem.
Teme pentru discuţie
- Citiţi Iacov 3,17 şi arătaţi ce se spune aici despre liderul creştin.
- Dumnezeu l-a trimis pe Moise să aibă grijă de oi timp de patruzeci de ani. Aţi avut grijă vreodată de animale? Ce aţi învăţat despre conducerea cu umilinţă?
Partea a III-a
Am afirmat la început că, cel mai bun mod prin care putem să dobândim abilităţi de conducere este să studiem ce face Dumnezeu, Conducătorul Suprem. De aceea, în fiecare zi vom urca o nouă treaptă pe scara lui Petru şi vom analiza învăţăturile lui Isus despre conceptul corespunzător fiecărei zile. A avut Isus credinţă? Era El un conducător umil?
Este ciudat să ne întrebăm dacă Isus a avut credinţă. Dacă a crede înseamnă a avea o convingere, de ce ar avea Isus nevoie să creadă că un lucru era adevărat, când El ştia deja totul? Dacă a crede înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, ei bine, Isus era Dumnezeu! Avea El încredere în El Însuşi? Sau putem să ne întrebăm dacă a avut încredere în Tatăl Său. Isus ştia deja că Dumnezeu Tatăl era vrednic de încredere şi prin urmare, se pare că nu Îi era greu să aibă încredere în El. Dacă a crede înseamnă a fi ataşat de Dumnezeu şi a ne bizui pe El, atunci observăm cu uşurinţă că Isus era foarte ataşat şi strâns legat de Dumnezeu şi de Duhul Sfânt. Cum ar fi putut El să întrerupă această relaţie care a existat între Ei, practic, toată veşnicia? Cum ar fi putut să nu Se bizuiască pe Dumnezeu?
Ideea este că, în viaţa Sa pe pământ, Isus a fost Dumnezeu deplin, dar a fost de asemenea, şi om deplin. Nu putem înţelege cum e posibil lucrul acesta, dar trebuie să admitem cu sinceritate că oamenii nu-L pot înţelege în întregime pe Dumnezeu! Prin urmare, când era copil, Isus a învăţat să meargă şi să vorbească, ca orice copil. Când S-a făcut mai mare, a învăţat să citească. În Evrei ni se spune că El a învăţat chiar să asculte! În Evrei 5,8, se spune că Isus a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Din moment ce El nu a păcătuit niciodată, nu putem înţelege din versetul acesta că El a învăţat din greutăţi aşa cum învăţăm noi, ci că, pe măsură ce creştea, El a învăţat şi a înţeles tot mai mult, la fel ca noi. Când a intrat în templu la vârsta de doisprezece ani, El a înţeles pentru prima dată că El era Cel care avea să fie jertfa. Ellen White spune următoarele în Hristos, Lumina lumii:
Zi de zi El vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu viaţa Sa. Noi îndemnuri se năşteau înăuntrul Său. Tăcut şi adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Atunci I se descoperea Mântuitorului taina misiunii Sale. (pag. 62, ediţia 2008)
Înţelegem de aici că, în viaţa Sa de pe pământ, Isus nu a ştiut totul de la început. La fel ca noi, El a învăţat de la părinţii Lui şi i-a crezut, pentru că avea încredere în ei. La fel ca noi, El şi-a format o relaţie cu Dumnezeu pe baza rugăciunii şi a învăţat să aibă încredere în El. În ceea ce priveşte ataşamentul faţă de Dumnezeu şi bizuirea pe El, Isus a demonstrat că le are aşa cum noi nu vom fi niciodată nevoiţi să o facem. Te-a ispitit vreodată diavolul să transformi pietrele în pâine? Te-a ispitit să faci minuni, pentru ca lumea să vadă cât de special eşti şi să te proclame rege?
Să citim Ioan 5,19: „Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: ‚Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai.’”
Cum? Fiul nu poate face nimic de la Sine? Ba da, El ar fi putut să facă orice dorea, dar Isus a renunţat la puterea şi autoritatea pe care o avea în cer şi a venit pe pământ, ca să ne arate ce înseamnă să trăieşti în întregime numai prin credinţa şi încrederea în Dumnezeu. Se pare că am reuşit să răspundem la prima întrebare despre Isus. El a avut credinţă, o credinţă puternică, plină de încredere. Şi noi ne dorim să avem o astfel de credinţă. Vestea bună este că putem să o avem!
Apocalipsa 14,12 spune că la sfârşitul vremii, în mijlocul încercărilor şi greutăţilor, „sfinţii”, adică oamenii credincioşi care ascultă de Dumnezeu orice s-ar întâmpla, „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Unele versiuni spun că ei îşi păstrează „credinţa în Isus” şi nu este greşit. Dar cum putem avea credinţa lui? Romani 12,3 ne spune că Dumnezeu îi dă fiecăruia o „măsură de credinţă”. Practic, toată Biblia ne învaţă că putem să creştem în credinţă, că putem să devenim mai puternici în credinţă. Aici, în scara lui Petru, credinţa este prima treaptă şi fără ea nu putem ajunge la celelalte (la evlavie, răbdare, dragoste etc.). Aşadar, credinţa este un dar de la Dumnezeu. Când Îi cerem lui Isus să vină în viaţa noastră prin Duhul Său cel Sfânt, primim şi credinţă! Astfel putem avea „credinţa lui Isus”. Nu-i aşa că este grozav?
Acum să răspundem la a doua întrebare: Era Isus un conducător umil? Desigur!
Momentul în care a dat cel mai bine dovadă de încredere şi umilinţă deplină este momentul final al vieţii Sale. Uneori creştinii susţin că oamenii care au credinţă cu adevărat, nu se sperie, nu se îngrijorează şi nu li se face frică niciodată. Însă în grădina Ghetsimani, Isus arată că ideea aceasta este falsă. Să analizăm pasajul din Matei 26,36-46, în special versetul 38: Şi noi folosim expresii asemănătoare: „Simt că mor de durere!” Dar Isus nu a exagerat niciodată, cu atât mai puţin într-un astfel de moment. El era atât de copleşit de întristare, încât simţea că viaţa I se va sfârşi. Închipuiţi-vă cum Se simţea! Versetul 39: „Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: ’Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.’” Oare Îi era frică? Desigur că da! Nu Îi era frică doar pentru că avea să fie lovit şi răstignit, deşi moartea aceasta este oribilă! Lui Îi era teamă, pentru că nu ştia dacă Se va mai întoarce din moarte. Ştiaţi acest lucru?
Lui Isus Îi era teamă. El a trecut printr-o agonie pe care noi nu o vom înţelege niciodată. Însă credinţa şi încrederea Sa în Dumnezeu, ataşamentul Său faţă de Dumnezeu şi în mod categoric, ascultarea Sa, au fost mai tari decât teama. De unde ştim? Fiindcă a acceptat, a spus „Da”. El a zis: „Voia Ta să se facă.” Ne-a mântuit. Iar ultimele Sale cuvinte au fost: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23,46)
Isus a fost şi este cel mai mare lider din câţi au existat vreodată. El are autoritate asupra îngerilor, asupra oamenilor, asupra vânturilor şi a valurilor, asupra bolii şi a păcatului. Însă, a trăit în lumea noastră timp de 33 de ani, având o credinţă şi o încredere desăvârşită. El a fost atât de umil, încât a îndurat minciunile şi chinul fără să Se opună. El Şi-a dat viaţa pentru mine şi pentru tine. Un astfel de conducător vreau să urmez. Un astfel de conducător vreau să fiu.
Teme pentru discuţie:
- Ce înseamnă să înveţi din greutăţi? Vi s-a întâmplat să învăţaţi anumite lecţii în urma greutăţilor?
- Care este deosebirea dintre a avea credinţă în Isus şi a avea credinţa lui Isus? Le aveţi pe amândouă? De unde putem şti?
